sâmbătă, 17 septembrie 2011

Ne-am pierdut visele ?

Ne-am pierdut visele mai ales pentru că nu mai suntem în stare să le "intuim". Nu mai suntem în stare să imaginăm drumuri, să le vedem frumuseţea, nu mai reuşim să vedem finalul şi nici profunzimile unei "călătorii".

Aşa se face că nu mai avem timp să vedem construcţii, oameni, proiecte umane, proiecte de cuplu, proiecte individuale, într-un cuvânt, culoarea viitorului.

Aivem momente când ne învăluie dezgustul faţă de tot ceea ce te înconjoară. Cum să scapi de asta?” e o întrebare pe care o bună parte dintre noi şi-o pune în gând sau în public, dar sunt puţini cei care iau în calcul un răspuns.
Când îţi cucereşti propria libertate, când nu mai vrei să intri într-o lume care nu te va face fericit, mai ales că nu ea te alege pe tine, ci, mai degrabă, tu vrei cu tot dinadinsul s-o alegi pe ea. Laşi valorile tale pentru ale altora, locurile tale pentru geografia încurcată şi rece a altei lumi, străină de tine, laşi limba ta, singura în care îţi poţi construi vise şi vorbi cu tine, laşi un om sau mai mulţi pentru un proiect la capătul căruia te vei regăsi totuşi singur; laşi cartea şi aparatul de fotografiat cu peliculă pentru "digital" şi computer, laşi cultura mare pentru Google şi începi să asumi viaţa ca pe un martor al stărilor tale, în care trebuie să-ţi ciopârţeşti sufletul ca să nu calci dincolo de limitele aşa-zisului proiect. Fugi de viaţa ta, de frică să nu pierzi un viitor despre care lumea vorbeşte fals, îngăduitor, cu o mirare şi apreciere prefăcute. Fiindcă şi asta face parte din proiect...
Ne-am pierdut visele …


vineri, 16 septembrie 2011

Klausenburg Cafe Cluj

Klausenburg Café-Konditorei s-a deschis in Cluj, pe strada Universitatii (care este, emotional si simbolic, chiar a cui ii spune numele ca este…) La inceput, am crezut ca este doar o noua cafenea, unde se poate sta linistit “in vitrina”, intr-o pauza de pranz ori intr-o sambata dimineata, la o poveste cu amicii. Un lucru bun am remarcat insa de atunci: era prima cafenea din Cluj care se adaptase arhitecturii si aerului cladirii si ale strazii care o gazduiesc… Putin art deco, putin neo-baroc… ar fi putut fi oricine pacalit in legatura cu data inaugurarii acestui spatiu. Poti crede, cu usurinta, ca este o cafenea contemporana a Hotelului New York (inceput de secol 20), actualul Hotel Continental (inchis)… aflat in preajma.


Cu iz de scorţişoară, miros de măr copt, aromă de vanilie şi rom. Cu cafea de calitate şi sucuri proaspete. Cu muzică aleasă şi la un nivel potrivit să poţi povesti cu prietenii. Să-ţi facă plăcere timpul petrecut pe strasse în Cluj. Adică… în Klausenburg.

Veniti de luati memorie !

Marius Ghilezan, poet, volumul Ţigara unui viitor de paie


Veniţi de luaţi memorie!

Veniţi de luaţi memorie!
prăvălia cu amintiri
are discounturi grase,
lichidare de stoc
scrie pe geam,
printre rafturi, vânzătorii
cântă refrenul moliei,
clienţii lipsesc la apel.

O zi pe an se dă memorie gratis
şi atunci e omor,
dar când e acea zi?
Scrie în carte.

De ce noi ...? De ce aici ? De ce acum ?

Aşa moare România, aşa murim noi, odată cu ea… O ţară de cadavre moarte amestecate cu cadavre vii, care aşteaptă fără să facă nimic trecerea şi începerea altor şi altor fracţiuni din propriul lor timp pe pământ, aşternând cuminţi, fără să supere pe nimeni, alte şi alte straturi groase de mâl pe propriul lor destin…
E ţara unde 10 oameni se sinucid zilnic din disperare. Este ţara în care şi mai mulţi dintre noi trăiesc o altă viaţă, care nu este a lor şi care le este impusă, într‑o formă sau alta, împotriva voinţei lor, aşteptând în van ca trecerea timpului să le atenueze sau să le salveze vieţile… Singurul lucru bun la aceşti oameni este că, din fericire, ei n‑or să se sinucidă niciodată. Fiindcă au învăţat să se supună. Să respecte dorinţele apropiaţilor, să respecte legile, deşi acestea pot fi absurde, pot să‑şi lase propria fericire în seama altora. Au învăţat că nu se pot opune, că nu pot lupta, că nimic nu merită sacrificiul lor. Un trai călduţ, o viaţă trăită după norme pe care nu le‑au stabilit ei, cu dureri imense, cu frustrări impresionante, spun ei, este preferabilă asumării propriului destin.
E mai simplu să li se spună de către altcineva, fie neamuri, părinţi, guvernanţi, şefi, unde şi cum să‑şi trăiască propria viaţă. Chiar dacă nu e ceea ce îşi doresc, s‑au obişnuit să nu contrazică, să nu se lupte, să cedeze, aşteptând ca timpul să rezolve şi să estompeze. Dar asta nu înseamnă neapărat că trăiesc. A fi în viaţă nu e tot una cu a trăi.

marți, 13 septembrie 2011

Toamna

Toamna calda si maronie cu miros mofturos de cafea si umbrele ieftine fara casute.
Tablouri nepictate si pensule rupte, texte scurte fara sfarsit sau fir epic si multe idei intoarse pe dos. Construit din hartie. Tinta finala: un fel de cuvant de basm. Matematica fara cifre. Nimic actual. Nimic important. Nimic practic. O scrisoare sifonata scrisa cu pana de vanilie si sabie de iarba alba.

Logica elementara

Pentru ce nu merge bine in viata noastra e de vina: guvernul, criza, vecinii, seful, parintii, tara in care ne-am nascut, cainele, pisica, oricine, numai NOI insine nu!

Daca nu esti multumit de ceea ce se intampla in viata ta momentan, daca vrei ceva diferit, va trebui si sa FACI ceva diferit. Nu te baza pe gaina cu oua de aur ca va veni si-ti va transforma miraculos viata in timp ce tu te uiti la televizor…

miercuri, 7 septembrie 2011

Doua fotografii !

Aţi văzut-o, probabil. E apăsător să o priveşti, apoi e dificil să-ţi iei ochii de la ea şi cine ştie cînd o vei putea uita. Greu. Fotografia suferinţei lui Steve Jobs, creatorul lui Apple, a făcut înconjurul lumii. Aparuta pe siteuri si in marile ziare ale lumii, ea e semnata ALL OVER PRESS.

Însoţitorul cu tricou albastru, acel bleu de fapt care marchează bucuria verii pretutindeni în lume, îl ţine pe bolnav de umăr şi de şold. Pare mai degrabă că-l ghidează decît că-l sprijină.

Îmbrăcat în negru, Steve Jobs e descărnat, efectul cancerului apărut la pacreas şi extins apoi la ficat, diagnostic cu care se luptă din 2003. Mîinile şi picioarele directorului de 56 de ani care a anunţat că renunţă la conducerea companiei pe care a transformat-o într-un mit al lumii moderne sînt imagini aproape imposibil de dus. Te chirceşti şi te înmoi pe dinăuntru ca un măr copt cînd îl vezi.
Aşa a ajuns un om infinit de bogat, dar nu asta în primul rînd, ci mai degrabă respectat şi îndrăgit de miliarde de semeni ai lui, un om care a beneficiat, fără nici o îndoială, de cele mai strălucite minţi ale ştiinţei medicale şi de tratamentul cel mai înalt descoperit de specia noastră. E, totuşi, ceva care te susţine în fotografia surprinsă acum cîteva zile. Razele soarelui pun în evidenţă transparenţa pielii bolnavului şi îl îmbracă pe bărbat într-o lumină de un alb fin şi strălucitor. Jobs întoarce privirea puţin spre stînga.

Trăsăturile lui filtrează ceva profund demn şi încurajator deopotrivă. Cum stă aşa fragil, însă drept, pare o fiinţă uşoară, fără greutate. O fiinţă străbătută de un înţeles doar al ei. Nu e nici un pic de frică în atitudinea lui Steve Jobs şi aproape că-i vezi amintirea surîsului de pe buze.
Îl priveşti şi te gîndeşti cît de surprinşi şi de compătimitori am avea reflexul să fim dacă o a doua fotografie ni l-ar arăta pe Mihai Neşu, cel care va împlini în curînd patru luni de la accidentul care i-a rupt coloana şi l-a fixat într-un pat de spital. E greu de imaginat cum s-a transformat un bărbat sănătos tun, un sportiv de performanţă, un fotbalist entuziast care de 110 zile nu-şi mişcă decît, milimetru cu milimetru, degetele, ligamentele şi muşchii din partea dreaptă a corpului.

Dar omul nu înseamnă doar ligamente şi ficat. Omul e şi altceva, imposibil de ataşat într-o poză şi de redus în cuvinte. Ceva care ne binecuvîntează ca să luptăm şi să acceptăm, ceva prin care Dumnezeu ne zîmbeşte şi, la rîndu-ne, îi zîmbim. Omul e lumină. Şi, dacă n-o vedem, nu-i nimic! Mai degrabă ghicim energia din care sîntem ţesuţi. Din cînd în cînd, lumina ne apare, neaşteptat şi blînd, prin semnătura discretă pe care o lasă în cîte o fotografie. Această fotografie şi altele, care poate nu vor veni niciodată.

marți, 6 septembrie 2011

11 septembrie 2001

George W. Bush, INTERVIU-EVENIMENT la 10 ani după 11 septembrie 2001: "Prima mea reacţie a fost furia. Cine naiba să ne facă asta?"

Fostul preşedinte american George W. Bush a acordat un interviu postului de televiziune National Geographic, în care povesteşte pentru prima oară cum a trăit ziua de 11 septembrie 2001.

Interviul a fost realizat la scurt timp după ce Osama bin Laden a fost ucis, la aproape zece ani de la atacurile pe care le-a orchestrat asupra Turnurilor Gemene din New York şi a Pentagonului din Washington.

Discursul lui Bush, la zece ani de la atentate, pare unul rece, deloc emoţionant. În plus, fostul preşedinte recunoaşte, cu seninătate, o serie de gafe făcute imediat după 11 septembrie.

http://www.gandul.info/international/george-w-bush-interviu-eveniment-la-10-ani-dupa-11-septembrie-2001-prima-mea-reactie-a-fost-furia-cine-naiba-sa-ne-faca-asta-video-8701990

luni, 5 septembrie 2011

De ce noi ...? De ce aici ? De ce acum ?

Incredibil !!!!

Astazi in spatele casei mele - la CFR TF - politistii incarcau fier vechi impreuna cu tiganii intr-o caruta !!! Scuze pt calitatea imaginilor ...

Cine şi la ce a picat bac-ul

Cine şi la ce a picat bac-ul

Ca să-i scutesc de "documentare" pe cei care se străduiesc, folosindu-se de fiii mei, să-mi deformeze discursul public, încep prin a spune că fiul meu cel mic, după ce şi-a trecut corigenţele şi a încercat să recupereze în timp scurt, în asalt, lipsurile mari în pregătire, a renunţat în ultimul moment să se prezinte la bac-ul de toamnă: "Tată, cu cât ştiu, e o bătaie de joc să mă duc. O să-l dau la anul, după ce mă pregătesc ca lumea". Prin urmare, va merge să muncească şi, în paralel, va învăţa.

Sunt mulţi tineri în situaţia asta, mai mulţi ca niciodată în învăţământul românesc. Dar, în ciuda amărăciunii pe care o trăiesc mai degrabă părinţii, nu-i rău că e aşa. Menţinerea unui nivel de dificultate al subiectelor similar celui din vară (la matematică a fost chiar ceva mai greu) de către Ministerul Educaţiei mi se pare de salutat. Ar fi fost cât se poate de incorect să se dea mai uşor. Nivelul de promovabilitate în jur de 15%, nu e nici el o surpriză: era greu de crezut că tinerii care au venit în prima sesiune cu nădejdea copiatului sau cumpăratului acestui examen vor reuşi peste vară să recupereze handicapuri majore, acumulate de obicei în ani. Procentul mare de nereuşită mi se pare un preţ corect pentru un lucru foarte important: reabilitarea unei instituţii. Bacalaureatul, prescurtat de mulţi nu cu ataşament, ci cu dispreţ, bac-ul, a fost ani lungi un examen demonetizat, pe care numai cine nu voia, nu-l lua, prin diverse "metode". Pe vremea lui Ceauşescu, diploma de bacalaureat, laolaltă cu cea de licenţiat al unei facultăţi, putea să-ţi asigure un loc de muncă mai comod.

Acum, o diplomă nu mai face doi bani (aici s-au oprit distinşii mei colegi din presă cu citarea astă-vară), dacă nu ştii să faci ceva util. Diploma de bac luată de un impostor care apoi îşi mai face rost de una de pe la o universitate particulară creştină, ecologică, polilologică şi nimicologică nu duce decât la îmbogăţirea României cu încă un şomer cu diplomă - afară de cazul în care respectivul se face politician. Exista, prin urmare, o singură alternativă: ori se desfiinţa bac-ul, ori era luat în serios.

Bacalaureatul solid şi corect de anul acesta a rupt lanţul înşelăciunilor, unul dintre multele care sugrumă România: escrocii de la fabricile de bani numite universităţi private sau din universităţile de stat care umflă numărul de studenţi cu pompa au mult mai puţini părinţi de jupuit.

Pe de altă parte însă, a pus în lumină un adevăr dureros. Câtă lume are în minte faptul că bacalaureatul se mai numeşte şi examen de maturitate? Covârşitoarea majoritate a celor care l-au picat nu au ajuns în situaţia asta în primul rând pentru că nu ştiu matematică, română, istorie, biologie, chimie - ei nu ştiu toate astea deoarece sunt imaturi, nu neapărat proşti. N-au învăţat pînă la 18 - 19 ani ce înseamnă responsabilitate, datorie, seriozitate, ce înseamnă să munceşti pentru a-ţi merita hrana zilnică, bunurile de care te foloseşti. Şi de asta este vinovată societatea de după '89, pe care am înjghebat-o noi, părinţii, nu ei. Şi noi am picat bac-ul, după ce l-am luat cu ani în urmă.

Care este rezolvarea problemei? Până cu nişte ani în urmă, pentru băieţi, exista, după părerea mea, un tratament adjuvant foarte bun: armata, serviciul militar obligatoriu. Cunosc nenumărate cazuri de cetăţeni serioşi astăzi, care la 19 ani erau derbedei, pierdevară, leneşi, fripturişti şi pe care "armata i-a făcut oameni". Acum ne-am modernizat, îi lăsăm civili şi necivilizaţi.
Aşa că rămâne o singură soluţie: munca. Aceşti tineri trebuie să se maturizeze în "câmpul muncii", dacă în şcoală n-au reuşit. Şi cred că destui dintre ei, îndată ce vor fi acumulat ceva minte la cap, vor da bac-ul şi îl vor lua.

Dar pentru asta e nevoie de noi, părinţii. Societatea este datoare(subliniez cuvântul conştient de riscul de a fi făcut comunist) să le ofere locuri de muncă, nu uşoară, nu plătită regeşte, dar muncă, pentru cine vrea să muncească.

Dacă nu e în stare, dacă ei vor îngroşa rândurile derbedeilor şi infractorilor, noi, părinţii, am mai greşit încă o dată.

PS


"Mi s-a părut destul de ciudată nepotrivirea între aceşti copii şi rezultatele pe care ei le-au obţinut la bac. Sunt copii dezgheţaţi, vioi şi cred că faptul că nu au luat examenul a fost un accident. Sunt convins că vor lua cu toţii bac-ul în toamnă", spuneam după întâlnirea din iulie cu elevii meditaţi cu sprijinul ziarului Gândul. Mă bucur foarte mult că impresia mea nu a fost greşită, au luat toţi examenul, şi asta îmi mai şterge din amărăciunea de părinte.