Doua fotografii !

Aţi văzut-o, probabil. E apăsător să o priveşti, apoi e dificil să-ţi iei ochii de la ea şi cine ştie cînd o vei putea uita. Greu. Fotografia suferinţei lui Steve Jobs, creatorul lui Apple, a făcut înconjurul lumii. Aparuta pe siteuri si in marile ziare ale lumii, ea e semnata ALL OVER PRESS.

Însoţitorul cu tricou albastru, acel bleu de fapt care marchează bucuria verii pretutindeni în lume, îl ţine pe bolnav de umăr şi de şold. Pare mai degrabă că-l ghidează decît că-l sprijină.

Îmbrăcat în negru, Steve Jobs e descărnat, efectul cancerului apărut la pacreas şi extins apoi la ficat, diagnostic cu care se luptă din 2003. Mîinile şi picioarele directorului de 56 de ani care a anunţat că renunţă la conducerea companiei pe care a transformat-o într-un mit al lumii moderne sînt imagini aproape imposibil de dus. Te chirceşti şi te înmoi pe dinăuntru ca un măr copt cînd îl vezi.
Aşa a ajuns un om infinit de bogat, dar nu asta în primul rînd, ci mai degrabă respectat şi îndrăgit de miliarde de semeni ai lui, un om care a beneficiat, fără nici o îndoială, de cele mai strălucite minţi ale ştiinţei medicale şi de tratamentul cel mai înalt descoperit de specia noastră. E, totuşi, ceva care te susţine în fotografia surprinsă acum cîteva zile. Razele soarelui pun în evidenţă transparenţa pielii bolnavului şi îl îmbracă pe bărbat într-o lumină de un alb fin şi strălucitor. Jobs întoarce privirea puţin spre stînga.

Trăsăturile lui filtrează ceva profund demn şi încurajator deopotrivă. Cum stă aşa fragil, însă drept, pare o fiinţă uşoară, fără greutate. O fiinţă străbătută de un înţeles doar al ei. Nu e nici un pic de frică în atitudinea lui Steve Jobs şi aproape că-i vezi amintirea surîsului de pe buze.
Îl priveşti şi te gîndeşti cît de surprinşi şi de compătimitori am avea reflexul să fim dacă o a doua fotografie ni l-ar arăta pe Mihai Neşu, cel care va împlini în curînd patru luni de la accidentul care i-a rupt coloana şi l-a fixat într-un pat de spital. E greu de imaginat cum s-a transformat un bărbat sănătos tun, un sportiv de performanţă, un fotbalist entuziast care de 110 zile nu-şi mişcă decît, milimetru cu milimetru, degetele, ligamentele şi muşchii din partea dreaptă a corpului.

Dar omul nu înseamnă doar ligamente şi ficat. Omul e şi altceva, imposibil de ataşat într-o poză şi de redus în cuvinte. Ceva care ne binecuvîntează ca să luptăm şi să acceptăm, ceva prin care Dumnezeu ne zîmbeşte şi, la rîndu-ne, îi zîmbim. Omul e lumină. Şi, dacă n-o vedem, nu-i nimic! Mai degrabă ghicim energia din care sîntem ţesuţi. Din cînd în cînd, lumina ne apare, neaşteptat şi blînd, prin semnătura discretă pe care o lasă în cîte o fotografie. Această fotografie şi altele, care poate nu vor veni niciodată.