De ce noi ...? De ce aici ? De ce acum ?

Aşa moare România, aşa murim noi, odată cu ea… O ţară de cadavre moarte amestecate cu cadavre vii, care aşteaptă fără să facă nimic trecerea şi începerea altor şi altor fracţiuni din propriul lor timp pe pământ, aşternând cuminţi, fără să supere pe nimeni, alte şi alte straturi groase de mâl pe propriul lor destin…
E ţara unde 10 oameni se sinucid zilnic din disperare. Este ţara în care şi mai mulţi dintre noi trăiesc o altă viaţă, care nu este a lor şi care le este impusă, într‑o formă sau alta, împotriva voinţei lor, aşteptând în van ca trecerea timpului să le atenueze sau să le salveze vieţile… Singurul lucru bun la aceşti oameni este că, din fericire, ei n‑or să se sinucidă niciodată. Fiindcă au învăţat să se supună. Să respecte dorinţele apropiaţilor, să respecte legile, deşi acestea pot fi absurde, pot să‑şi lase propria fericire în seama altora. Au învăţat că nu se pot opune, că nu pot lupta, că nimic nu merită sacrificiul lor. Un trai călduţ, o viaţă trăită după norme pe care nu le‑au stabilit ei, cu dureri imense, cu frustrări impresionante, spun ei, este preferabilă asumării propriului destin.
E mai simplu să li se spună de către altcineva, fie neamuri, părinţi, guvernanţi, şefi, unde şi cum să‑şi trăiască propria viaţă. Chiar dacă nu e ceea ce îşi doresc, s‑au obişnuit să nu contrazică, să nu se lupte, să cedeze, aşteptând ca timpul să rezolve şi să estompeze. Dar asta nu înseamnă neapărat că trăiesc. A fi în viaţă nu e tot una cu a trăi.